Să zbori. Fără aripi. Să visezi. Dar cu ochii larg deschiși. Să iubești. Dar cu toată inima.

 

Am urcat muntele de multe ori. Și nu a fost întotdeauna ușor. Chemarea înălțimilor era tot mai mare și uneori parcă nici vârful muntelui nu mai mi-era de ajuns.

Voiam să zbor. Doar îmi puneam în gând și inima îmi bătea cu o viteza înspăimântătoare. Cerul mi se părea de necuprins. Dar de ce ar trebui să îl cuprind? Și până unde poate fi cuprins cerul? Poate că cerul are semnificație doar când e privit de la sol. Când ești în aer e doar …aer. Și ceva gravitație care încearcă cumva sa te lege de pământ..

Am închis ochii. În mine, odată cu dorința de mă înălța, creștea o forță nemăsurată. Am deschis ochii larg și am simțit că pot pluti. Că pot cuprinde spațiul ca într-un vis unde totul e posibil. Hai să încerc să mă ridic, mi-am spus. Și spațiul mi s-a deschis larg în fața ochilor așa necuprins cum e el. De necuprins. Urcarea n-a fost grea. Vedeam deja la mare depărtare cum linia orizontului se curba în fața mea. Văi și munți și ape mi se așterneau la picioare și sentimentul de fi cuprins de nemărginire m-a făcut să mă simt imponderabil. Eu nu zburam prin aer. Trăiam zborul ca pe o stare a firii care îmi încălzea inima.

Să zbori cu inima iubind spațiul.

Să ai sentimentul că iubind poți cuprinde orice. Că poți ajunge oriunde inima te va ghida. Să simți cum deschizând fereastra nemărginirii chiar tu ești nemărginirea. Să poți iubi fără margini imensa realitate care te înconjoară. Care te pătrunde pentru a te lăsa să pătrunzi atomi și particule din universul atomilor ca și cum ai pătrunde în interiorul pământului pentru a descoperi o nouă lume. La fel de vastă. La fel de misterioasă.

Am crezut că e un fel de cunoaștere. Și era. Doar că nu cunoșteam distanțe măsurabile, în angstromi sau ani lumină. Trăiam o dimensiune nouă, a cunoașterii inimii, a unei inimii care mă învăța să trăiesc dimensiunile prin intensitate. Prin pătrundere. Prin neînfricare. Fără limita temerii că ceea ce e necunoscut e de evitat. Ba dimpotrivă, trăiam nevoia cunoașterii prin vibrație, prin entuziasm, prin bucurie. Și orice lucru necunoscut își deschidea petalele destăinuind misterul ca pe un nou univers de cunoscut.

O foame sau sete de a ști îmi anima zborul și-l făcea maiestuos și desăvârșit. Limitat doar de propria visare. Iar visul, văzut prin ochii inimii larg deschiși era luminat. Călăuzit de aspirație. De o dorință înțeleaptă de a pătrunde taine. De a le desluși și mai apoi de a le răspândi generos în jur. Ca ele să fie mai ușor cunoscute. Mai ușor atinse. Cu inima.

Să zbori cu inima e o taină a tainelor. Și ca orice taină, la vremea potrivită, se cere revelată. Adusă jos pentru a lumina clipele dimineților și nopților nedeslușite. Pentru o viață deplină. Nelimitată.

Am înțeles că frica poate fi învinsă doar de o inimă puternică. În stare să iubească viața în toate formele ei. Că nu e destul să iubești pentru a cunoaște iubirea. Că zborul și visarea sunt date pentru a cunoaște forma supremă a iubirii. Dăruirea. Nu cea meschină și împuținată. Ci dăruirea deplină, nemăsurată.

Iubind total, cerul își desface petalele răsăritului și amurgului dăruind, complet, secretul recunoașterii inimii.

O poveste pentru cei curajoși. Pentru ca ei să își înțeleagă teama.

În fața muntelui am rămas singur. Toți ceilalți plecaseră. Care încotro.

Eu n-am putut pleca. Nu puteam pleca. N-aș fi plecat nici dacă uraganul sau cutremurul s-au frica m-ar fi răpus.

Aveam nevoie de răspunsurile lui. Aveam nevoie să le rostească în mine. În tăcere. Aveam nevoie de efortul și teama și neliniștile și lașitatea care m-ar fi cuprins urcându-l.

Aveam nevoie să știu că nu voi da înapoi. Că nu voi renunța, ca de atâtea alte ori, la luptă, mințindu-mă că poate e mai bine așa.

Știți și voi. Nu e mai bine. Lupta continuă în tine ani și ani, tot mai departe de câmpul de luptă și cu arme tot mai ticăloase scornite de mintea înșelătoare și trădătoare. Spunându-ți că e mai bine așa. Că așa a trebuit să fie atunci. Că ai fost înțelept acceptând înfrângerea. Că te poți obișnui. Că nici nu e așa de rău…

E foarte rău să nu urci muntele care ți-a fost dăruit.

Cum știi care e muntele tău? Simplu. El îți îmbracă orizontul, iar soarele, de cele mai multe ori, răsare sau apune în dreptul lui. Nu ai cum să nu îl recunoști. Doar e al tău.

E drept, poți să te faci că nu-l vezi. Dar până când?

Și, mai ales, de ce?

Așa că am ales să urc muntele din fața mea. Acum am înțeles de ce sunt singur. De ce tăcerea e singurul aliat. Cel căruia nu trebuie măcar să-i rostesc numele.

La poalele muntelui am întâlnit lianele minții care se împleticeau cu arbuștii veseli ai gândurilor fugare. Și se împleteau atât de vrednic că abia le făceam față cu cuțitul meu mic, primit în dar, meșteșugit în flăcări de un fierar vestit. Am tăiat cale cu greu, iar spinii, tăindu-i, îmi înroșeau mâinile plătitoare de sânge.

Nimic grav, mi-am spus. Nu e prima dată.

În schimb m-am hrănit cu fructele păducelului și ale măcieșului ce îndeseau hățișul. Și am înțeles că ce nu te lasă să mergi mai departe, te poate hrăni uneori.  Daca nu te poate opri cu liane sau spini, te poate opri cu fructe.

Așa e și frica, mi-am spus. Și am mers mai departe, urcând printre stânci dărâmate și grohotișuri repede urnindu-se la vale. Lespezile fugeau de sub picioarele mele ca și cum nimic din jurul meu nu era real. Dar muntele era acolo. Era real. Stâncile, lespezile, grohotisul, erau parte din el.

Dar muntele care părea de neclintit,  cum ar putea să fie atât de mișcător? Ar fi mai prudent să renunț? Întrebam cu speranța măruntă că poate ceva din mine va fugi către casă luîndu-mă cu sine. Că vom reveni mâine cu încălțări potrivite pentru munte. Mâine. Mai târziu. Niciodată.

N-am vrut să mă las pradă amăgirii. Deși amăgire părea totul împrejur. Copacii nu mai erau copaci. Pietrele nu mai erau pietre. Nici muntele nu mai sunt sigur dacă era munte. Oricum nu era un munte obișnuit. Sau nu părea.

Dar am mers mai departe. Așa nesigur de pietrele pe care călcam, nesigur de gândurile care mă însoțeau și de care îmi era teamă că vor încerca să mă întoarcă din drum.

Mi-am spus atunci că totul e o iluzie. Chiar totul?  Chiar și eu?

Am atins pietrele cu mâna. Păreau reale. Am privit sângele închegat și prăfuit pe mâinile mele. Părea real. M-am privit pe mine și… n-am știut ce să cred. Părea că sunt eu, dar oarecum altfel. Parcă în ochi strălucea ceva. E poate de la oboseală, mi-am spus. Sau poate de la praf.

Și am mers mai departe.

Cărările deveneau tot mai greu accesibile și de fapt dispăreau mereu apărând din nou pentru scurtă vreme. Doar pentru a dispărea din nou. Cineva se joacă aici cu mine, am gândit. Cum să gândesc așa? Eu aici sunt singur. Doar cu muntele meu. Eu trebuie să îl urc, iar el trebuie să se lase urcat. Mă rog, are dreptul să se mai împotrivească uneori, dar așa, mai mult de formă.  Mi-am spus asta și m-am încrâncenat să găsesc calea ce ducea spre prima muchie a muntelui.  A  fost greu, dar a mers cumva.

Ajuns pe muchie am simțit suflarea caldă a unui fir de vânt ce făcea să urce negura văilor de pe fața însorită a muntelui. Am continuat drumul în ceață. Ceva în mintea mea se străduia să mă întoarcă din drum.

Nu ai să găsești drumul spre vârf. Și oricum e trecut demult de amiază. Te poate prinde întunericul aici. E periculos. O voce îmi șoptea toate astea. Dar nu era vocea mea. Era mai mieroasă și mă ademenea spre casă. Îmi închipuiam casa încălzită, o cană de ceai de anason cu lămâie și miere îmi făcea cu ochiul. În casă mirosea placut a cartofi la cuptor. Smântâna, mujdeiul și untul odihneau pe masă.

Nu, nu. Am zis. E ireală vocea asta. Nu e vocea mea. E sigur vocea celui care se teme că voi reuși. Și atunci părerea lui nu va mai face un ban.

Așa că am pornit prin ceață. Mai departe.

Ați umblat vreodată prin ceață pe munți? E o altă lume. Ceața împinsă în valuri de firele de vânt, se însoțea acum cu stropi de ploaie rătăciți. Dar nu atât de rătăciți ca să nu ma găsească. Pe mine, destinația lor.

Pașii îmi apăsau tot mai greu stânca sau smocurile de iarbă. Cumva, o coaliție a mușchilor mei, lupta împotriva dorinței de a atinge culmea muntelui. Să întâlnesc acolo zeul de piatră care să îmi dea răspunsuri la toate întrebările era tot ce îmi doream. Nu părea mare lucru pentru un zeu, la urma urmei.

Dar drumul urca nesfârșit. Iar lumina scădea simțitor, în timp ce soarele se ascundea misterios în norii roșietici de la asfințit.

O să plouă și  mâine, mi-am spus, urcând mai hotărât spre culme.

Urma să rămân acolo peste noapte. Era prea târziu să mă întorc în siguranță. Stropii de ploaie rătăciți mai devreme erau acum bine organizați și numeroși. Și nepăsători. Se loveau de mine fără să le pese.

E drept că și eu mă loveam de ei. Și începea tot mai mult să nu-mi pese.

Și începea tot mai mult să îmi pară bine.

Vârful muntelui se ghicea doar în față. O stâncă plată se dezgolea dintre tufele de ienupăr pitic.

Am ajuns la ea pe ploaie. Aproape în întuneric.

Asta a fost tot? Mă întrebam prostit, uitând de efort.

Nu. A mai ramas noaptea și apoi coborârea.

Ca orice drum, și drumul acesta al meu mă purtase înspre vârf și urmă să mă ducă înapoi. Acasă.

Dar noaptea se așternuse peste munte și peste orizont și norii și ploaia adânceau întunericul într-un mod neprefăcut. Nu era o bezna a amăgirii. Era o bezna perfectă. De la care nu poti aștepta vreo scânteiere. Și a trecut așa mare parte din noapte. Alături de mine au stat teama și frigul și neîncrederea și apoi speranța și îndrazneala și, mai ales, hotărârea de a merge mereu pâna la capăt. Am stiut ca au stat alături de mine ca niște prieteni buni, când în puterea nopții, cerul s-a deschis lăsând stelele să își facă de cap după voie. Una licărind verzui, alta albăstrui, alta roșiatic, poate să fi fost Marte…

Singurătatea, deși înfricoșătoare, mi-a fost prielnică. În noapte, întunericul din tine e mult mai înfricoșător decât cel de afară.  ”Et nox illuminatio mea”( Și noaptea va fi lumina mea). Când întunericul se lasă luminat de visare, de steaua călăuzitoare a gândului tău bun, atunci înțelegi de ce omul și-a ridicat ochii mereu spre cer, căutând răspunsuri în strălucirea stelelor , toate purtând reflexia unei lumini de la începutul lumii. Acea lumină eternă, dar care se naște și renaște mereu asemeni ție. Asemeni lumii.

Departe de lumea oamenilor e mai ușor să deslușești tocmai tainele acestei lumi. E nevoie uneori să te oprești pentru a înțelege mersul lucrurilor. E nevoie uneori să oprești zbuciumul pentr a-l ințelege.

Cu gândul acesta în minte razele soarelui au licărit pe sub norii aducători deploaie. Lumina dinaintea răsăritului e cea mai bună călăuza când pleci la drum. Căci ea întâlnește pământul și-l luminează.

Așa a fost și drumul spre casă. Luminat.

Chiar lustruite de ploaie pietrele îmi croiau drum trainic. Neșovăit. Urmam cu pași siguri cărări acum știute, iar teama era departe de inima mea.  Un altfel de înțelegere îmi ocrotea gândul și fiecare pas mă apropia de o lume de care până ieri mi-era frică. Fără rost. Dar cu foarte mare rost.

Căci rostul fricii este de a ne face conștienți de încercările pe care viața ni le așterne în față. Știu acum că nu exită curaj. Doar frică asumată. Cea de care înveți să nu te temi. Cea pe care înveți să o folosești pentru a merge mereu înainte. Spre tainele ce așteaptă să fie înțelese.

La baza muntelui m-am oprit și am întors privirea spre muntele învăluit de neguri. Dar el era acum cunoscut prin stâncile și cărările lui. Și mai cu seamă prin înalțimile lui de unde am avut privilegiul de a înfrunta întunericul și apoi lumina.

Acum nu mai mi-e teamă.

Acum stiu.

Casa gândului meu e acolo unde focul lăuntric încălzește adăpostul efemer al inimii mele.

 

 

Ecoturism ecvestru de altitudine. Despre supraviețuire sau doar viețuire.

 

Cai 18 07 Doda Pili 203

A supraviețui poate fi un miracol.

A viețui e miracolul discret, a cărui haine le îmbrăcăm zilnic, fără a ști, uneori, să-l prețuim îndeajuns.

Pentru a supraviețui unei catastrofe naturale, sau unui accident, e nevoie de multă pregătire, ani de experiență, materiale potrivite, instincte bune și, mai ales, șansă.

A viețui e doar un exercițiu zilnic de confruntare cu toate variabilele din jurul nostru și cu noi înșine.

De ce ecoturism ecvestru de altitudine?

Pentru că iubim în mod fundamental libertatea. Iar în munţi, călare, în inima naturii, ne regăsim în acel spaţiu pur după care inima noastră tânjeşte neîncetat.

Selectie_cai_1_mihnea

Călare în Carpaţi exact asta este: un proiect deschis tuturor călăreţilor dornici să cunoască natura, purtaţi pe spatele generos al calului. Este dedicat acelor călăreţi pentru care cal înseamnă mai mult decât călărie. Este o chemare în infinitul mic şi neasemuit al naturii, o invitaţie la un tratament cu apă de ploaie, cu vânt puternic în rafale, cu soare arzător generator de riduri. O invitație la a descoperi că busola nu e doar o invenție chinezescă ci un instrument vital pentru a te întoarce cu bine acasă. Că harta nu e doar un desen în culori, ci poate chiar șansa de care ai nevoie pentru a găsi drumul cel mai bun. Sigur că și despre GPS și aplicația pentru android a fraților de la ZENITHMAPS.RO veți afla câteva lucruri utile.

 

Ce e de făcut? Uneori trebuie să călătoreşti foarte departe pentru a ajunge foarte aproape. Aproape de tine.

20131225_150842

Pe mine dintotdeauna m-au vrăjit depărtările. Absorbind distanţele în inimă, scurtîndu-le în imaginaţie, dorindu-mi să fi ajuns la locul de înnoptat, cu caii la loc sigur, cu focul aprins, apărându-mă de întuneric.

Sentimentul de a te imagina în locurile în care vei ajunge e cunoscut călătorului. El se naşte odată cu dorinţa de a merge mereu mai departe. Uneori chiar dincolo de tine însuţi. Căci toate drumeţiile se fac în două sensuri, unul exterior, al străbaterii distanţelor măsurabile, și unul interior, nemărginit decât de propria visare. Acest al doilea sens e ceea ce eu numesc „călătoria către tine însuţi”. E căutarea de sine. Adevărata aventură a vieţii.

1233390_10151810687029886_1262615736_n

Însă pregatirea „tehnică” e importantă şi îți asigură libertatea de a visa şi de a gusta toate savorile muntelui văzut sau nevăzut. Nicio aventură călare nu poate fi lipsită de această parte care îngemănează visarea cu planificarea riguroasă, poezia cu matematica. Un adevarat călător călare este acela pentru care reuşita constă în perfecţiunea lucrurilor simple. Iar simplitatea nu poate fi vreodată simplistă.

Selectie_cai_13_mihnea

Ce călăreţ nu a visat să plece într-o zi cu calul prin păduri? Să descopere natura în locuri îndepărtate stând în şa. Însă pentru a fi capabil să pleci pentru mai multe ore, zile sau săptămâni împreună cu calul tău în natură, ai nevoie de o sumă de cunoştinţe care să îţi permită un minim grad de autonomie. Fie că e vorba de topografie sau de noţiuni de securism uman sau veterinar, că e vorba de a şti să faci noduri sigure sau să repari o scăriţă la şa, toate detaliile trebuie cunoscute teoretic şi stăpânite practic.

Asta înseamnă să știi citi o hartă, să îți stabilești eficieent unghiul de marș(azimut),să înțelegi ca la scara de 1:25 000, un kilometru real inseamnă 4 centimetri pe hartă, să înțelegi că diferența dintre nordul magnetic și cel geografic(declinația) e importantă( nu neapărat în România unde declinația e sub un grad), să știi să faci punctul pe hartă atunci când te-ai pierdut, pentru a relua cu bine parcursul. Sau și mai interesant, să știi să trimiți echipei de sprinjin sau salvatorilor montani punctul în care te afli cu un simplu mesaj de pe smartphone, ca să nu pățești ca în cazul avionului căzut în Apuseni.

KICX3461

O spun asta acum, după mai bine de  25.000 de kilometri parcurşi cu caii prin munţi și mai bine de 30 de ani prin munți sau pe sub ei prin peșteri.

Dar nu  e de ajuns să ai o mulţime de noţiuni tehnice şi o încredere absolută în capacităţile tale de a soluţiona orice problemă.

Pe măsură ce afli şi aplici mai multe noţiuni din acest domeniu vast al turismului ecvestru, te simți tot mai sigur şi asta te face să fii, cu atât mai mult, prudent.

010_8

 

 

Chiar obosit, găsești resurse de a rămâne uimit în faţa măreţiei naturii, a calului şi, de ce nu, a omului. Acest pribeag prin milenii, alături de calul lui, căutând mereu paradisul pierdut.

În drumurile lungi și aspre uneori, înveți să nu te temi să fii sensibil la tot ce e frumos în jurul tău, natură, cai sau oameni. A fi sensibil nu înseamnă să fii fragil. Doar că asta afli abia când admiri neclintit furtuna, rostind: raiul e pe pământ!

 

 

 

Ce poți descoperi la Concursul de Anduranță Ecvestră de la Cluj din 22-23 august 2014 ?

 

DCIM105GOPRO

Anduranța ecvestră nu este cursă de viteză și nici nu este un sport pentru simandicoși. Ba dimpotrivă. Aici lași mănușile  și pui mâna pe bureții cu apă să răcorești calul în vet gate( pauza dintre două bucle ale traseului unde trebuie sa supui calul inspecției veterinare).

Deși este un sport în care se aleargă cu viteze medii cuprinse între 10 și 15 km/h, este un sport în care poți să descoperi că răbdarea naște înțelepciune și că odată cu kilometrii scazi viteza maximă și crești viteza medie.

DIGITAL H_0001007

Anduranța ecvestră este pentru oameni joviali și cai cuminți, dar extrem de energici și hotărâți. Cine aleargă călare aproape zilnic zeci de kilometri, asta pe lângă job, familie și alte responsabilități sociale, nu mai prea are energie reziduală pentru răutăți, invidii, ură și alte prostii din aceeași categorie.

DCIM105GOPRO

Adică așa ne imaginăm noi că ar fi minunat să fie. Vestea bună: sunt tot mai mulți oameni de treabă în anduranță, care se luptă pentru cai și pentru o altfel de percepție asupra acestei lumi îngemănate dintre om si cal. O lume în care abuzul, violența și nedreptatea să nu își găsească loc. Și nici prostia, dacă îmi e cu iertare.

Pentru că și oamenii și caii merită o lume mai buna. Lumea aceea în care să câștige cel mai bun. În care cel mai bun nu e singurul foarte bun, urmat la ani lumina de niște pierduți în spațiu. Ci e o lume de oameni și cai foarte buni, tot mai buni. Mereu mai buni.

DCIM106GOPRO

Lumea în care cooperarea și prietenia sunt ingredientele creșterii și promovării demne a acestui sport, atat de dificil și de frustrant uneori.

Dificil ca oricare alt sport.

Frustrant ca niciun altul. Pentru că dacă la fotbal se uită tot jupânul, la anduranță se uita, poate, stăpânul calului(asta la plecare și la sosire), o mamă care nu e din categoria celor care blestemă clipa în care a luat copilului prima carte de colorat cu cai și de unde a început coșmarul de a-l vedea  cu ochii lipiți(pe veșnicie) de inima calului.

DCIM104GOPRO

În rest călărețul e singur pe coclauri( poate cu încă vreo doi colegi ), expus vremii și vremurilor schimbătoare. Expus de asemenea la intoleranța multora care nu înteleg de ce trebuie sa te duci creanga prin natură în loc să scuipi sămânță la un meci în fața televizorului și a scrumierei. Sigur, regulamentul FER/FEI nu interzice scuipatul semințelor pe parcursul probelor de anduranță ecvestră :) .

DCIM105GOPRO

Experiența de până acum ne arată ca mulți viteji și-au pierdut armele pe câmpul de bătălie, loc unde și-au părăsit apoi și visele și speranțele și, poate, mai grav, tenacitatea de a face ca visul să devină realitate palpabilă. Pipăibilă cu mâna.

Poate că un manifest ca cel de față să nu vă miște prea mult. La urma urmei ce mare scofală și mersul ăsta călare. Calul merge și calaretul stă pe el. Bine mă, mă lași?

DCIM100GOPRO

Dar poate ca acest manifest va reuși să nu vă miște prea puțin.

Poate că vom reuși să rezonăm tot mai mulți pe frecvențe ca grija față de cal, buna practică ecvestră,  responsabilitate, metodă de călărie de exterior, cunoaștrea calului atât ca morfologie cât și ca metabolism, psihism, și orice alt –ism necesar.

Poate ca avem suficiente resurse în noi pentru a face ca lumea anduranței ecvestre să fie una onorabilă și onorantă. Să își dorească oamenii să facă parte dintr-o astfel de lume.

DIGITAL H_0001188

Să mă bucur când întalnesc medicul veterinar care mă arbitrează, chiar daca mă elimină, pentru că știu că e imparțial, profesionist și animat de aceeași pasiune ca și mine.

Să mă bucur când mă revad cu arbitrii de teren, pentru că împărtășim cumva aceeași soartă și suferim de aceeași boală a dragostei de cai.

Și, nu în ultimul rând, să mă bucur întâlnindu-mi prietenii concurenți, pentru că știu că și ei, ca și mine, n-ar fura la traseu și nici nu ar umbla cu nimicuri pentru iluzia unei victorii cu câștig la vânzarea calului sau a serviciilor ecvestre.

DIGITAL H_0001025

Pentru că nimic nu egalează bucuria de a-l revedea pe Simi jovial și pus pe glume, pe Răzvănescu care ne aduce la zi cu tot felul de minuni ale anduranței internaționale, pe Banciu, tata, mama si copiii, că oamenii ăștia ca să nu aibă scandal acasă vin cu tot efectivul în delegație :). Cu Profa care ne bate de ne uscă, sau cu Iris care ne mănâncă de vii, deși abia numără puține și fericite primăveri. Și cu atâția alții.

DIGITAL H_0001120

De va bucurați sau nu de barba mea, eu nu știu. Mă tem că uneori vă omor cu poveștile. Cu sau fără daci.

Dar de dragul cailor pot să tac oricât, numai să știu că lumea asta pe care o construim acum, e o lume mai bună. O lume a faptelor bune. A cailor buni și frumosi și inimoși. A oamenilor drepți și a copiilor ce înfloresc sub mâinile noastre care clădesc și nu smulg bucuriile curate ale vieții.

DCIM100GOPRO

Veniți la Cluj în 22-23 august. Va fi un altfel de defilare, pe dealuri înierbate, în bataia vântului, a soarelui și poate chiar a ploii. Sufletele îngemănate ale cailor și călăreților vor străbate lungi distanțe. 30, 40, 60 și 80 de kilometri. Fiți alături de ei.

Îi veți vedea la plecare și la sosire sau oriunde veți dori pe circuit, precum și la intrarea și ieșirea din inspecția veterinară, dovada că nu se chinuie caii și că tot ce se întâmplă în anduranță e cu grijă față de cal.

DIGITAL H_0001192

Veți vedea cum oamenii și caii laolaltă pot face ca lumea să fie mai bună.

20140519_203519

 

Vor fi demonstrații de lupte călare, de tras cu arcul de pe cal și multe alte surprize.

10341720_779793408727496_3222468821309029073_n

Ești ocupat în 22-23 august? Schimbă-ți programul. Pentru că merită.

Am folosit niște poze de la concursul de la Bacău. Cred ca sunt ale lui Vino Watt. Sa fie cu iertare.

#anduranta #calareincarpati

De ce ai alege un stagiu de călărie responsabilă?

DSC_3304

Pentru că ai ales să călătorești călare, ore lungi, pe spatele calului.

DSC_3276

Pentru că îți dorești să fii un călăreț mai bun și să ai un cal mai fericit.

Și, poate, pentru că vrei să lași în urma ta natura neschimbată, să iei cu tine doar amintirile și să lași la locul lor narcisele (Narcissus pseudonarcissus) și florile de smârdar sau bujor de munte (Rhododendron kotschyi), ambele specii protejate.

Picture 023

Poate ca nu te-ai gândit, dar când te afli călare într-o arie protejată, trebuie să respecți niște reguli. Să dispersezi caii în evantai, pentru a reduce presiunea pe suprafață, dacă nu ai drum sau cărare. Să dai cerealele cailor în așa fel încât să nu lași în urma ta o cultură de ovăz, orz sau porumb. Și încă multe altele.

În stagiile de turism ecvestru, de călărie responsabilă sau de voiaj călare solitar, punem la dispoziție toate cunoștințele noastre teoretice și practice acumulate în zeci de ani de munte și de cai. Și mai ales în zeci de mii de kilometri călare în munți.

26-001

Călăria responsabilă înseamnă mai mult decât o șa pe cal. Înseamnă preocuparea pentru binele calului și a celor din jur. Fie ca sunt colegii tăi de echipă, oameni sau cai, fie ca sunt cei pe care îi întâlnești în drumurile tale, de asemenea oameni sau cai. Sau fiare sălbatice.

Înseamnă că ești un călăreț care, odată plecat la drum călare, ai lăsat vanitatea acasă și ai luat cu tine doar setea greu de potolit a călătorului plecat în căutarea adevăratei libertăți. Cea responsabilă.

20131225_150842

Cea în care binele tău nu este răul celuilalt. Iar fericirea ta nu este nefericirea celuilalt.

În rest e vorba despre metoda de călărie de exterior, de noțiuni de topografie, de noțiuni de prim-ajutor uman și veterinar, de capacitatea ta de a bate la loc o potcoavă căzută, de a coase o chingă ruptă, de a cunoaște buruienile de leac care să te ajute pe tine sau pe el, domnul cal. Și de a ști să spui o vorbă bună celui căruia îi e mai greu, sau chiar să faci o faptă bună, întinzând o mână aceluia care are nevoie.

KICX2964

Așa nu vei fi pierdut vremea degeaba cu calul prin munți.

Căci muntele e fascinant, dar doctorii de cai sunt departe, iar potcovarii și curelarii și topografii sunt la casele lor. Departe. Iar tu, călător călare în inima munților, trebuie sa fii din fiecare câte puțin. De fapt, uneori, mult mai mult.

Toată povestea proiectului ”Călare în Carpați” despre asta vorbește. Despre cum să devenim călăreți mai buni, specialiști mai buni, oameni mai buni și, într-o zi, oameni de cai mai buni.

blidaru

Căci pe omul de cai îl recunoști după blândețea privirii și după precizia gesturilor și hotărârilor sale.

Asta îl deosebește de samsarul de cai sau de negustorul lustruit care vinde cai.

Omul de cai e acela a cărui pasiune e pusă în slujba calului.

manzu.bmp

Rațiunea muncii noastre este emoția sau bucuria de  a descoperi o lume în care răsăritul și apusul se însoțesc cu nechezatul cailor.

Selectie_cai_1_mihnea

Nimic mai mult.

Și nimic mai puțin.

Veniți cu noi, să descoperim frumusețea cailor, a oamenilor, a munților.

În călătoria noastră, vom merge călare, spre inima ta.

mugur-pop

Să aveți drumuri bune și cai buni!

#calareincarpati #descoperanatura #daksa

 

 

 

Niște daci la Aniversarea Romei

_DSC6735

21 aprilie- Roma aniversează 2767 de ani.

Natale di Roma este un eveniment organizat de vreo 12 ani încoace, de un grup de reenactement (românește  se cheamă reconstituire istorică ) numit Gruppo Storico Romano. Din Roma, firește.

10168223_10203401263702578_6549687504798705899_n

Grupul e condus de Nerone, alias Sergio Iacomoni. Inamic pe câmpul de luptă și prieten al dacilor din ziua în care ne-am ciocnit armele întâia dată în Bulgaria, la Svistov.

Cât de mare e acest eveniment? Pai atât de mare încât a adus din toate colțurile lumii 1600 de luptători și i-a făcut să defileze prin Centru Romei, de la Circus Maximus, la Via del Teatro di Marcello, Piazza di Venezia, Columna lui Traian, Colosseum și înapoi în Circus Maximus. Aici urma să aibă lupta. Sub ochii a peste 20000 de spectatori.

_DSC7542

Impresionant? Cu siguranță.

 

_DSC7679

Ce caută dacii aici? Au fost chemați să lupte alături de legionarii lui Vespasian, în specatcolul ce reconstituie cea de a doua lupta, cea din octombrie 69 e.n., de la Bedriacum (Calvatone de azi, în nordul Italiei, la 22 de mile/35 km de Cremona)

Această luptă, cea decisivă, are loc între armata comandată de  Vitellius și cea comandată de Vespasian. Acesta din urma învinge, fiind cel de al patrulea rege înscăunat în acel an, punând capăt perioadei de instabilitate generată de moartea lui Nero.

_DSC7700

Știm asta de Tacit, din cartea a treia a Povestirilor și de la Suetoniu, din cartea a opta a lucrării Viețile Cezarilor.

_DSC7722

Anul 69, anul celor patru împărați( pentru că au urcat patru împărați pe tron în acel an), e pentru daci anul în care tinerii nobili daci îl îndeamnă pe Scorillo( sau Coryllus, sau Alun) să atace imperiul, acesta fiind slăbit de luptele interne. Scorillo aduce în arenă doi câini și îi pune să lupte. La un moment dat, aduce și un lup, iar câinii coalizează împotriva dușmanului mai puternic. Astfel explică de ce nu era înțeleaptă decizia de a ataca imperiul în acel an. Aceasta a rămas până azi cunoscută drept pilda lui Scorillo.

_DSC6578

Luptele din Circus Maximus au readus aerul parfumat al unei istorii îndepărtate, dar accesibilă grație unor eforturi impresionate depuse de -a lungul unui an întreg de către cei de la GSR. În semn de recunoaștere a meritelor sale,  Gruppo Storico Romana a dobândit Medalia Președintelui Republicii( Medaglia del Presidente della Repubblica), la fel ca în 2009 și 2013.

Mulțumesc lui Comosicus, alias Lucian Cuibus, alias cuibus.ro pentru imagini. Cineva trebuia să facă și poze.

Poveștile dacilor porniți pe urmele străbunilor prin Roma, nu se opresc aici. Mâine, sau chiar azi, va arăt câteva statui de daci pe care merită să le căutați prin Roma. O indicație: scările care urcă dinspre Piazza dei Popollo spre Villa Borghese.

20140420_170940_1-001

 

Stați aproape!

Hipoterapie la Descoperă Natura

26-001

La Călare în Carpați v-ați obișnuit poate cu povești cu cai prin munți sau cu oameni din munți.

Suntem oameni de cai sau iubitori de natură. Într-un fel sau altul ne-am dezvoltat empatia, încercând să înțelegem și să relaționăm cu orice formă de viață.

Azi o să povestim despre altfel de oameni. Și despre compasiune.

IMG_20140314_102843

Pentru că sunt și oameni cărora viața le-a pus în față provocări foarte mari. Iar noi ăștia întregi și apți de aventură merită să înțelegem bine ce dar am primit și ce lucruri mărețe trebuie sa facem cu el.

Mi-aduc aminte de niste texte tibetane, în care enumerau cauzele de regret, vreo 10 zic ei. Una era așa: având un corp atât de bine înzestrat și atât de greu de obținut(?), e o cauză de regret să îl irosim în zadar.

IMG_20140314_110520

Deci, ca să nu ne irosim în zadar, muncim cu drag și facem hipoterapie cu toți cei care au nevoie. Că au probleme comportamentale, emoționale sau neuro-motorii, noi prestăm alături de cai. Din nevoia de a fi alături de cei mai puțin norocoși decât noi.

Aici unii mă pot contrazice. Au și facut-o uneori. Eu sunt de acord. :)

Azi am reluat treaba cu copiii de la Școala Specială Transilvania din Baciu, lângă Cluj. Lucram de mulți ani împreună( vreo șapte) și mulți dintre copii sunt parte din marea noastră familie de la Descoperă Natura.

Am simțit lipsa Ralucăi Dragotă și a lui Maya- labradorul de terapie, împreună cu care a zburat spre țări mai calde cum ar fi Canada( post global warming).

1454658_610950565619129_1747228048_n

La fel ne-a lipsit Traian, decolat în Germania la un stagiu de kinetoterapie. Cu patalama și alea alea.

IMG_20140310_194129

În schimb nelipsitul Gelu, la cei 21 de ani ai săi, nu a obosit șă își arate răbdarea și înțelepciunea.

2005_0108cai0053

De fiecare dată când lucrez cu el, îmi dau seama că viața mea, în absența lui, n-ar fi fost niciodată aceiași. Aș fi bătut la fel munții și aș fi stat în șa la fel de mult. Dar nu la fel.

Am învățat de la el să am răbdare atunci când mie mi-ar fi clocotit sângele. Am ânvățat să accept provocările așa cum sunt și să merg mai departe. Până la capăt. Și mai ales înapoi.

Să nu înțelegeți că e un cal limfatic. Sau că nu are personalitate. Ba din contră.

mugur-gelu

 

Dar e ca un rege înțelept în fața unor tineri zvăpăiați.

Despre caii de terapie vom mai vorbi. Atat voi spune ca un mental bun și o experiență bogata în natură sunt criteriile de bază pentru ca un cal de terapie sa lucreze și să asigure condiții de maximă siguranță. Restul criteriilor: formă, armonia mișcării,…sunt bonus.

Așa că azi, fiind vineri, a fost #hipoterapie la #calareincarpati la Asociația Descoperă Natura. Mare parte din munca noastră este dedicată copiilor cu nevoi speciale.

poze cai 054

Fiți alături de noi și de ei. Veți dobândi mai multă compasiune și veți învăța să iubiți mai mult.

La #schiem printre ghiocei

Pentru că avenit primăvara, hai să ne răsucim cuțitul în inimă și să ne gândim la schi. Am schiat la Păltiniș, când în alte stațiuni de schi se culegeau ghiocei.

20140225_151933

#schiem 2014 a fost o aventura pe schiuri sau pe placă organizată de Toma și Brilu.

Cu Toma ne-am cunoscut într-o altă tabără de bloggerie a lui #fotounion în Apuseni. Mi-a placut de el. Și l-am păstrat cumva la inima mea. Ne-am mai întâlnit și vara trecută la #calareincarpati la Sarmisegetuza. Bun fecior.

Când m-a chemat la #schiem m-am gandit că lumea a ajuns cu fundu în sus. Nu prea știam ce să fac.

Eu când nu prea știu ce să fac, aleg să fac ceva. Așa că m-am dus.

20140224_115352

Bine, probabil spre amuzamentul tuturor. Să vă imaginați că eu am cu ceva peste 100 de kile și în mod normal, adică pe cal, pe jos, pe bicicletă, sau la dans sau așa, mă mișc natural. Pe când pe schiuri…

VLD_8166

Sărea rugina din mine cât colo. Picioarele citiseră cu totul altceva la lecturi particulare. Unul era Ponta, altul era Antonescu. Nu maresalul, v-ați prins. Adică păreau să aibă legătură unul cu celălalt, doar că nu se înțelegeau de vreun fel.

Mulțam, Vlad Ilaș, mare pozar, pentru poze ;).

Și așa cumva am luat-o la vale, mai în plug, mai în neplug, noroc cu vajnicul instructor Marius Stoian, de care v-am mai scris, că m-a învățat niște lucruri bune și am scăpat cu onoarea nepătată. Bine, asta dacă nu o fi avut careva mari așteptări de la mine.

VLD_8164

Ei, dacă la pârtia de la Arena Platoș a fost cumva, la Predeal, pe Clăbucet, mi-am testat cel mai dur genunchii șubreziți. Pe lângă genunchi am testat și aplicația #irewind de la Orange, cu care am binemeritat niște filme pe smartfoane, dovezi palpabile ale prestației noastre schioristice. Eu unul mă bucur că nu mă văd prea clar. Cred că la viteza cu care am coborât nici n-am declanșat camerele.

Oricum, faină treabă.

Poate ar trebui să reiau experiențele de acum vreo zece ani cu skijoring-ul, adică ski tras de cal. Nu m-a fascinat atunci prea tare, dar poate lansăm un produs nou să aibă lumea sursă de inspirație.

Și mai e ceva ce ne-a facut experiența memorabilă.

La hotel #hoherinne, oamenii ăia au la spa un puzzle de saune de mori. Umede, uscate, cu sare, cu chaiselongue-uri de mozaic încălzite, pfoaiii!

Apoi piscina și mai ales jacuzzi-ul.

Nu cred ca am mai fiert  vreodată, laolaltă cu încă vreo zece flăcăi, într-o ciorbă de bărbați. Sugerez organizatorilor, ca pe viitor sa adauge niște condimente din orient cu forme de sex opus. Nu de alta dar din cauza nepolarizării discuțiile au fost extrem de complicate, de la molecule și acizi tari și baze slabe, la echipe și jucători de fotbal, încluzând la final un joc cu pedepse cu tematică medicală. Adică dacă nu știi un medicament și la ce se folosește, dai o tură de bazin.

Sigur că pe lângă toate astea m-am simțit ca în zorii vieții mele. Adică fără griji.

20140223_183307

Am stat si 19 ore pe cal fără oprire, dar nu am stat în viața mea patru ore într-o saună uscată +jacuzzi.

Așa că mulțam fain Toma și Brilu. Frumoasă execuție.

Deja mă gândesc să îmi fac un bazin lângă pârâu și studiez un model de jacuzzi de la Gaben.ro (pe model sovietic) într-un ciubăr mare de lemn.

Iată ce poți păți în #schiem-tabăra de schi pentru bloggeri un eveniment organizat de Arena Platoș cu susținerea Orange. Parteneri: Hohe Rinne, Happy Tour și Buonavista

1888685_10200778902834835_2001690847_n

La bună vedere!

# schiem 2014

Sunt locuri sub soare unde ajungi când nici nu te aștepți. Dar întotdeauna cu un motiv.

IMG_5931

Venisem la Păltiniș, împreună cu o echipă de bloggeri. Eram cazați domnește la Hohhe Rinne Hotel  (Hoherinne) , cu saună și piscină și tot ce trebuie. Planul era să #schiem la Arena Platoș din apropierea hotelului.

Viață bună.
20140224_111628

Am primit niște prunci pe post de instructori. Cu zambetul pe față, cu ochii limpezi. Nu e rău, mi-am zis.

În afara de faptul ca le-aș putea fi tată, restul pare în regulă.

Ajunși pe pârtie, pregătiți de  război, majoritatea bărboși, am primit un instructor tinerel, frumușel.

Ma gândeam, ce o sa ne învețe copilul ăsta?

20140224_111622-001

Dar cum am ochi de șoim, i-am prins privirea chiar când am început gimnastica de  încălzire.

Asta mi-a plăcut. Că știți că am convingeri puternice în direcția asta.

Acuma știți că și eu sunt instructor, ca mă ocup de educație, ba cu cai , ba animație în natură. Ba mă ocup de formarea copiilor, ba a ghizilor ecveștri, no, cumva înțeleg cum vine treaba asta când trebuie să livrezi informație și să faci omu să o și aplice și să atingă niște rezultate.

Calm, sigur, prietenos, avea ceva ce îmi insufla încredere.

DCIM101GOPRO

 

Așezat într-un fel de Kiba Dachi( poziția călărețului, din shotokan-ul tinereții mele), perfect în echilibru, scana fiecare mișcare a noastră, o corecta cu răbdare și voce blândă. Un surâs pe care unii l-ar simți superior, dar eu l-am ghicit a fi semn de încredere, siguranță.

Nu știu cum sunteți voi, dar eu când vad asta la flăcăii tineri sunt tare împăcat. E semn ca mai e speranță.  #thereishope

Marius Stoian are 24 de ani.

Schiază de la 4 ani, a ținut primele cursuri de schi la 14 ani, și s-a dedicat sportului cu energia și entuziasmul care face ca din copii, la vremea potrivită, să se nască bărbați adevărați.

1620867_747960905222207_2136499704_n

Cum pe mâna mea umblă multă lume la cursurile de călărie sau de ghizi ecveștri, trebuie să mă credeți că știu ce spun.

Nu vezi în fiecare zi așa ceva.

DCIM102GOPRO

Dar eu încă sper, ca vor fi tot mai mulți, pe an ce trece, și că fiecare, asemeni picăturilor de ploaie se vor aduna să spele rugina și boala așezate peste țara noastră.

Așa flăcău să tot vezi.
1780613_588510404570493_703082494_n

Sigur că nu e numai schior. Copilul a studiat științe economice, sare cu parașuta, zboară cu  motorul și alte năzbâtii.

Nu v-ați prins încă, dar Marius are câteva vacanțe călare prin Țara Făgărașului, împreună cu tatăl lui. Asta pentru mine a fost bonus :)

Am un plan secret. Prin august merg cu # calareincarpati in Țara Făgărașului. Cu doi cai. Sper ca pe al doilea cal să mă însoțească pruncu ăsta năzdrăvan. Eu cred că virtuozitatea cu care zboară pe schiuri îl va ajuta în drumurile pe care le are de străbătut în viață.

Să ai cai buni și drumuri bune!

20140226_123834_1

#schiem – tabăra de schi pentru bloggeri – este un eveniment organizat de Arena Platoș cu susținerea Orange. Parteneri: Hohe RinneHappy Tour și Buonavista

O Mamă, în munți, împlinește 89 de ani.

 

Mama Muntelui rece

Satul Plopi. Lângă releu. În munții Gilău.

Am fost acolo cu #fotounion și #daciaplant. Am fost acolo călare, am avut loc bun pentru cai. Bun loc și pentru oameni.

Acolo, o Mamă împlinește, mâine, 89 de ani.

A avut un copil pe care cerul l-a cerut înapoi. Lovit de fulger. Avea 13 ani.

Dar a crescut un alt copil, de la 2 ani.

A dăruit dragoste și primește dragoste.

Eu cred că oamenii pe care îi întâlnim au ceva sa ne spună. Cu sau fără vorbe.

Ea e MAMA.

Și în nebunia vieții, a luptelor, a nedreptăților sociale, a furturilor legiferate și a ce mai vreți voi, haideți să ne oprim. O clipă.

Să ne închinăm, neuitând, chipului pe care nimic nu îl poate șterge din inima noastră.

Chipul MAMEI.

1800017_658524220873229_1588320927_o

Acolo sus, în munte, inima unei mame, știe să prețuiască, răbdătoare, dincolo de timp, dragostea.

La mulți ani, Mamă!